Raman mereu profund impresionata de exemplul frumos pe care il dai Andreea, fiecareia dintre noi. Sunt si eu o tanara de aproape 24 de ani insa abia acum incep sa ma “trezesc” incet, incet la viata.
Mereu am crezut ca viata se joaca cu mine, inca de cand am inceput sa inteleg cum stau anumite lucruri. Am cunoscut termenul de “iubire” cand nu aveam nici macar 6 anisori si un cunoscut al casei imi arata cum un barbat iubeste o femeie….. Tin minte ca eram mica si parintii dormeau imbratisati in bratele alcoolului, nu ar fi putut sa ma lamureasca ce e bine sau nu, deci nu au reusit sa ma protejeze de astfel de “dovezi de dragoste”. Ai mei cand nu se certau erau prea beti ca sa-si mai dea seama daca am nevoie de ceva, daca mi-e foame, daca am vre-o nelamurire, daca mai sunt “copil”; putinile dati cand totusi erau trezi aveau grija sa isi verse nemultumirile si pe mine repetandu-mi la nesfarsit ca “nu sunt buna de nimic”. La 13 ani eram un copil problema si am fost amenintata cu scoala de corectie, la 15 ani nu ma mai temeam de moarte, ba chiar o consideram o solutie mai buna decat orice alta speranta. Imi amintesc ca de multe ori incetam pur si simplu sa ma mai gandesc la ceva, asteptam doar, asteptam sa se termine totul. Am crescut asa in umbra gandului ca nu merit altceva nimic mai mult de la viata, decat ceea ce primeam, am inceput sa lucrez de la 18 ani si totusi banii nu mi-au adus nici macar un strop de fericire, in momentul in care am reusit sa ma departez cat de cat de casa am inceput sa traiesc si eu mai linistita. Iar acum tot imi repet ca poate e prea tarziu sa o mai iau de la capat, altii la varsta mea au facut cate ceva, au realizat cate ceva, uneori mi se pare ca sunt prea obosita si am sa ma prabusesc pur si simplu sub povara amarului acumulat pana acum. Alteori simt cum ma arde dorinta de a face ceva cu viata mea si de a face ceva pentru mine, nu dureaza mult entuziasmul si cand imi dau seama ca nu stiu de unde sa incep, ma regasesc din nou in aceiasi slabiciune personala care m-a tinut prizoniera pana acum. Imi dau seama ca lipsurile si tot ce tine de trecut imi invenineaza prezentul, inca mi se mai intampla sa am cosmaruri legate de anumite evenimente.
Dar totusi, indiferent daca am sa am sau nu curajul de a pune in aplicare vre-un plan, repet e foarte frumos ceea ce faci Andreea, e foarte bine ca cei slabi ca mine au astfel de exemple.
Mult succes in continuare
Andreea, iti multumesc din suflet! Din increderea ta, din experienta ta de viata si din tot ce stii tu, ne transmiti si noua pentru a ne simti implinite si fericite. Eu simt ca este un pas maret spre ceea ce vrem sa devenim si personal, ma ajuta enorm de mult. Succes in continuare!
Esti cea mai desteapta si cea mai minunata fata pe care am intalnit-o, pentru ca dai numai sfaturi intelepte! Felicitari! Mult succes in continuare iti doresc! Te pup:*
cartile de self-help, care in mare masura sunt scrise de americani, analizeaza niste situatii si probleme care unora dintre noi ni se par puerile, iar faptul ca sunt tratate cu atata seriozitate ca niste situatii foarte grave au efectul contrar pentru unii cititori. pana la urma modelele de viata sunt cele care conteaza, si ma bucur sa vad si oameni care au curajul de a gandi “outside the box”. sau cel putin in mare masura. lucrurile care conteaza cu adevarat pentru ca un om sa fie fericit sunt total diferite de lucrurile pe care ceilalti le asteapta de la noi pentru a ne valoriza. o prietena imi zicea la un moment dat ca n-o sa fim fericite decat in momentul in care n-o sa ne mai pese de parerile celorlalti despre noi. sincer, cred ca as spune ca sa vorbeasca mai mult pentru ea . eu de cand eram mica o intrebam pe mama de ce ii pasa atat de mult de ce zic ceilalti, ca nu-i platesc ei cheltuielile, nu ii dau de mancare, n-o duc in vacanta. ce importanta are parerea lor?
dar sincer, ideea de la care porneste materialul, cum sa-i facem pe barbati sa ne duca la altar (care pentru majoritatea femeilor e o nevoie de confirmare sociala in primul rand, si apoi vine nevoia de comuniune) nu e deloc “outside the box”
Pentru noul tau stil de viata
121 comentarii la "Lectia despre farmec personal si atitudine de seducatoare"
Inapoi 1 2 3 4-
Maria
June 26, 2011
-
Miha
June 26, 2011
-
Adina
June 28, 2011
-
Diana
August 3, 2011
-
deepforest
October 25, 2011
-
deepforest
October 25, 2011
-
amendiris
February 10, 2012
Inapoi
1
2
3
4
Multumesc, Andreea…Faci niste lucruri extraordinare…datorita tie, noi femeile putem invata multe din experienta ta…
Raman mereu profund impresionata de exemplul frumos pe care il dai Andreea, fiecareia dintre noi. Sunt si eu o tanara de aproape 24 de ani insa abia acum incep sa ma “trezesc” incet, incet la viata.
Mereu am crezut ca viata se joaca cu mine, inca de cand am inceput sa inteleg cum stau anumite lucruri. Am cunoscut termenul de “iubire” cand nu aveam nici macar 6 anisori si un cunoscut al casei imi arata cum un barbat iubeste o femeie….. Tin minte ca eram mica si parintii dormeau imbratisati in bratele alcoolului, nu ar fi putut sa ma lamureasca ce e bine sau nu, deci nu au reusit sa ma protejeze de astfel de “dovezi de dragoste”. Ai mei cand nu se certau erau prea beti ca sa-si mai dea seama daca am nevoie de ceva, daca mi-e foame, daca am vre-o nelamurire, daca mai sunt “copil”; putinile dati cand totusi erau trezi aveau grija sa isi verse nemultumirile si pe mine repetandu-mi la nesfarsit ca “nu sunt buna de nimic”. La 13 ani eram un copil problema si am fost amenintata cu scoala de corectie, la 15 ani nu ma mai temeam de moarte, ba chiar o consideram o solutie mai buna decat orice alta speranta. Imi amintesc ca de multe ori incetam pur si simplu sa ma mai gandesc la ceva, asteptam doar, asteptam sa se termine totul. Am crescut asa in umbra gandului ca nu merit altceva nimic mai mult de la viata, decat ceea ce primeam, am inceput sa lucrez de la 18 ani si totusi banii nu mi-au adus nici macar un strop de fericire, in momentul in care am reusit sa ma departez cat de cat de casa am inceput sa traiesc si eu mai linistita. Iar acum tot imi repet ca poate e prea tarziu sa o mai iau de la capat, altii la varsta mea au facut cate ceva, au realizat cate ceva, uneori mi se pare ca sunt prea obosita si am sa ma prabusesc pur si simplu sub povara amarului acumulat pana acum. Alteori simt cum ma arde dorinta de a face ceva cu viata mea si de a face ceva pentru mine, nu dureaza mult entuziasmul si cand imi dau seama ca nu stiu de unde sa incep, ma regasesc din nou in aceiasi slabiciune personala care m-a tinut prizoniera pana acum. Imi dau seama ca lipsurile si tot ce tine de trecut imi invenineaza prezentul, inca mi se mai intampla sa am cosmaruri legate de anumite evenimente.
Dar totusi, indiferent daca am sa am sau nu curajul de a pune in aplicare vre-un plan, repet e foarte frumos ceea ce faci Andreea, e foarte bine ca cei slabi ca mine au astfel de exemple.
Mult succes in continuare
Andreea, iti multumesc din suflet! Din increderea ta, din experienta ta de viata si din tot ce stii tu, ne transmiti si noua pentru a ne simti implinite si fericite. Eu simt ca este un pas maret spre ceea ce vrem sa devenim si personal, ma ajuta enorm de mult. Succes in continuare!
Esti cea mai desteapta si cea mai minunata fata pe care am intalnit-o, pentru ca dai numai sfaturi intelepte! Felicitari! Mult succes in continuare iti doresc! Te pup:*
Pisu e superb, are niste ochishori ! ♥
Pisu din clipul anterior, e tarziu, am ascultat deja doua fragmente de curs
cartile de self-help, care in mare masura sunt scrise de americani, analizeaza niste situatii si probleme care unora dintre noi ni se par puerile, iar faptul ca sunt tratate cu atata seriozitate ca niste situatii foarte grave au efectul contrar pentru unii cititori. pana la urma modelele de viata sunt cele care conteaza, si ma bucur sa vad si oameni care au curajul de a gandi “outside the box”. sau cel putin in mare masura. lucrurile care conteaza cu adevarat pentru ca un om sa fie fericit sunt total diferite de lucrurile pe care ceilalti le asteapta de la noi pentru a ne valoriza. o prietena imi zicea la un moment dat ca n-o sa fim fericite decat in momentul in care n-o sa ne mai pese de parerile celorlalti despre noi. sincer, cred ca as spune ca sa vorbeasca mai mult pentru ea
. eu de cand eram mica o intrebam pe mama de ce ii pasa atat de mult de ce zic ceilalti, ca nu-i platesc ei cheltuielile, nu ii dau de mancare, n-o duc in vacanta. ce importanta are parerea lor?
dar sincer, ideea de la care porneste materialul, cum sa-i facem pe barbati sa ne duca la altar (care pentru majoritatea femeilor e o nevoie de confirmare sociala in primul rand, si apoi vine nevoia de comuniune) nu e deloc “outside the box”